Arta poate reprezenta frumosul, poate descrie grotescul si poate fi iubita de oricine deoarece a ajuns sa inglobeze destul cat sa placa oricui. Ea ne poate da viata sau ne poate fura si ultimele iluzii, ea ne incanta cu frumuseti vizuale si auditive, sau poate deriva dintr-un urat bizar. In poezia „Venere si madona” Eminescu porneste de la motivele renasterii, curent ce a avut un impact puternic asupra omenirii, creand imaginea femeii iubite. Pare sa accepte fara prea multe resentimente faptul ca a facut dintr-o simpla muritoare un inger si dintr-un demon o sfanta. Autorul se simte totusi neputincios in fata dragostei si spre final afirma cu vadita durere in cuvinte „Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti sântă prin iubire, Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.” Renasterea se caracterizeaza prin faptul ca omul recapătă conștiința de sine ca individ, după o lungă perioadă de anihilare filozofică a personalității. Tot asa si poetul isi da seama de adevarata realitate (crudă si nedreaptă) pe care insa o accepta supus.
Rupti de realitate ne pierdem in cuvinte si nu mai gasim literele perfecte pentru a intocmi ceva care sa poata inrama sentimentele ce ne coplesesc. Gelozia ne poate intuneca mintile, iar dorinta de a poseda poate deveni prea mare. Lucrurile astea insa pot face rau, persoana iubita se poate simti incatusata intr-o relatie in care totul poate deveni iritant si ulterior nedorit. Bineinteles ca acest fenomen il poate afecta pe cel care iubeste cu patima si il pot duce la decadenta. Observam acest lucru si la EminescU in „Icoana si privaz”. Iubita este „Atâta de frumoasă, atât de răpitoare” incat poetul se intreaba „Merit eu oare mai mult de la un înger, Decât de-a lui privire eu sufletu-mi să-mi sânger?” . Poetul cauta acea arfa puternica care ar putea descrie faptura iubita asa cum o vede el si recunoaste ca nu gaseste cuvinte care sa poata descrie „Frumseţa ta divină, nemaigândită, sfântă” . El se zbate intre patima si neputinta. Atingerea trupului ei i se pare asemeni unui vis ireal cand in realitate el nu este decat un sclav tampit la picioarele ei. Menirea lui de poet i se pare o trista meserie in care „Cu aurul fals al vorbii spoiesc zădarnic banul”. Poezia il umple de dispret , iar timiditatea ii cuprinde trupul in fata copilei iubite. Gandurile ii zboara intr-o inchipuire de poveste in care ea ii domneste ca „fiică, stăpână şi soţie” in chilia lui. Dintrodata insa trezit parca de realitate striga „Fugi!” caci „Nevoia este gheaţa ce-amoru-n grabă-l stinge.”. Isi da seama cu durere ca fumosul sentiment poate fi distrus de putinul pe care i-l poate oferi si n-ar putea sa o indemne sau sa fie martorul nefericirii ei.
Observam un joc de rugaminti si imputatii, prilej de a petrece cu iubita-n texte ce o valorizeaza portretistic:
“De vrei ca toata lumea nebuna sa o faci,
In catifea, copila, in negru se te-mbraci
Ca marmura de alba cu fata ta rasari
In boltile sub frunte lumina ochii mari
Si parul blond in caier si umeri de zapada
In negru, gura dulce, frumos o sa-ti mai sada!
De vrei sa-mi placi tu mie, auz isi numai mie,
Atuncea tu imbraca matasa viorie,
Ea-nvineteste dulce, o umbra-abia usor,
Un san curat ca ceara, obrazul zambitor
Si-ti da un aer, timid, suferitor, plapand,
Nemaginit de gingas, nemarginit de bland.”
Se continua portetul in miscare, se canta mersul iubitei, se fac destainuri, cu intrebari de neincredere in ea, daca-l iubeste sau nu, daca el o merita. Avem apoi ipostaza poetului strain intr-o lume straina, glose pe seama frumosului ca reprezentare in viata si in arta, imputatii ca in Venere si Madona, si un final apoteotic al iubirii, care de fapt este un vis, ce se petrece in interior, cautandu-si reperul femin in exterior, in limitele datului comun:
De-un ceas tu casti in fata-mi-acuma-nsa doresti ,
Drept pret sa-ti spui amoru-mi in versuri frantuzesti.
Idee! Si de bratu-mi atarni dulcele-ti brat.
Intorc spre tine capul, privesc fara de sat,
Cu tainicul gand si parca resemnat incheie „Icoana si privaz”, desigur, imbatat de un vis ce se petrece in el, cu o frumoasa dedicatie de dragoste:
Cu gura de-al tau umar, incet si trist soptesc:
„Eşti prea frumoasă, Doamnă, şi prea mult te iubesc!” .
Credintele difera de la natie la natie, dar ideile esentiale raman aceleasi. Se spune ca la nasterea unui om sunt prezente ursitoarele care vin sa daruie nou-nascutului diferite haruri si sa-i ureze o viata frumoasa. Stim ca omul mereu si-a dorit mai mult decat a avut, iar lucrurile astea i s-au intors uneori impotriva lui. Eminescu a fost un bun povestitor si si-a asternut gandurile sub forma de versuri. In poezia „Musat si ursitorile” observam motivele populare folosite. Poetul incadreaza actiunea in spatiu si timp: afara e iarna si in casa e cald, lupii urla, canii latra si totul se desfasoara pe fondul unui vis. Aparitia zeitatilor este descrisa ca un ritual fascinant:
Jur-împrejur se auziră glasuri
Şi s-au oprit Neptun din drumu-i sferic,
Muţit-au limba de l-a vremii ceasuri.
Şoptind uşor treceau cu pas feeric
Pe lângă leagăn dând mereu ocoale:
Trei umbre albe ies din întuneric,
La cer ridică braţele lor goale,
Uşoare parc-ar fi de vânt plutite,
Ursitoarele vin cu cu darurile lor descantand copilul si oferindu-i „comori, viaţă lungă, glorii” , lucruri carora mama pruncului nu le da importanta, ea cerand pentru fiul ei un dar fara nume . Ea nu-si da seama ca aduce asupra copilului ei un blestem care-l va face nefericit. Zana ii vorbeste nepriceputei si-i explica frumusetea perisabilitatii lucrurilor spunand ca si fiului i s-a harazit o viata frumoasa , dar mama a chemat asupra lui „blestemul nenduratei ierne” cu acea dorinta care i se indeplineste dar:
Dar nentrupat e chipu-acei iubite
Ca şi lumina ce în cer se suie
A unei stele de demult pierite:
El n-a fost când era, el e când nu e
Avem un eres, prin care nasterea feciorului se mitologizeaza cu Orion si Neptun, cu ancestralele ursitoare :
“I-aduc comori, viata lunga, glorii,
De-asupra lui revarsa raze slabe,
Din ochii lor adanc-adormitorii.
Pe parul lor-margaritare-n boabe-
Balai si moale ca si auru-n spice
Scanteie-n umbra ale lor podoabe.”
L-au ursit ele, dar mama, rugatoare a cerut cu insistenta:
“Un dar nespus de scump ce n-are nume,
Ca sa rasar-asupra tuturora...”
Si profetia implinita, a dat vietii un NEFERICIT, caci:
“I s-a dat sa simta-ntotdeauna
Un dor adanc si indaratnic foarte
De-o frumusete cum nu e niciuna
Si s-o ajunga chiar e dat de soarte,
Caci tinereta neimbatranita
Ii daruim si viata far’ de moarte.
Dar nentrupat e chipu-a cei iubit
Ca si lumina ce in cer se suie
A unei stele de demult pierite:
El n-a fost cand era, el e cand nu e.”
Poetul ne ofera tragedie a insului care nu are nici timp, nici loc, doar iluzii si desertaciuni, in timp ce altii sunt concreti, cu “stele cu noroc”, cu bucurii ale implinirii terestre, dar viguroase.
Omul este muritor si ar trebui sa se bucure de viata pe care o traieste, asa cum e , asa cum o are. Destinul lui poate fi frumos sau tragic, dar trebuie sa accepte lucrurile care sunt firesti. Dorinta lui din cele mai vechi timpuri a fost sa gaseasca elixirul vietii eterne si a tineretii fara batranete. Exista mituri si povesti pe aceasta tema. In marea lor majoritate concluzia era aceeasi: suntem oameni si „Tot ce e om se naşte şi se-ngroapă” , asa cum zice Eminescu. Ahile a avut un punct slab care i-a adus pieirea, Faust si-a vandut sufletul, eroul din „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte” este manat de dorul parintilor si revine acasa unde ajunge o mana de tarana. Frumusetea vietii nu consta in a avea nemurirea ci a te infrupta din ea cat mai mult, atat cat traiesti. E normal sa ne dorim ceva mai mult, dar trebuie sa tinem cont si de legile universului si lumii in care traim. Totul este un ciclu normal si orice incalcare a lui poate produce reactii nedorite. Lucrurile sunt frumoase asa cum sunt, trebuie doar sa le vedem.
Interesant e faptul ca povestea din „Musat si ursitorile” Eminescu pare sa o dezvolte in „Miron si frumoasa fara corp”. Aici totul este mai viu, lumea forfoteste , cumetrele rad, se descrie botezul, unde copilului
Nici că-i pasă lui săracul,
Că nanaşa spune crezul
Şi se leapădă de dracul.
Apar si legendarele ursitoare, iar scena seamana cu cea din „Musat si ursitorile”, i se harazesc pruncului averi si un nume mare, dar intervine mama care cere ceva care „N-a putut să aibă nime”, aducand asupra copilului blestemul frumoasei fara corp. Baiatul creste mare si voinic, inzestrat cu cele mai frumoase virtuti, se casatoreste cu fata cea mai aleasa, dar sufletul ii suspina dupa altceva ce nu stie cum e si unde sa caute. Si zadarnice i-ar fi fost intrebarile si cautarile daca n-ar fi dat peste cantaretul orb, care asemeni lui Homer vine cu un raspuns mistic spunandu-i in trecat ca aceasta e „frumoasa fără corp”.Apoi totul pare sa prinda cotur in mintea indragostitului care in ajun de Anul Nou isi lasa familia si casa si pleaca in cautarea ei. O vede scaldandu-se intr-un lac si ramane mut de frumusetea acesteia nemaivrand sa aiba altceva in afara de ea. Se intalneste cu Mama-padurii care ii da sfaturi si il povatuieste cum sa ajunga la frumoasa lui. Tanarul pleaca in cautarea ei si o gaseste in palatul care „luceşte parc-ar arde” . Beat de iubire si plin de emotii el sa avanta cu pasiune in a-si marturisi sentimentele care par in sfarsit ca se vor racori in focul pasiunii. Cu disperare incearca sa o stranga la piept, dar corpul ei eteric este intangibil, lui ramanadu-i doar privirea. Un an de zile a stat langa ea, pierzandu-si simturile si mintile „Într-un chin, în nedormire,” . Mistuit de dorinta ramasa neimplinita, se intoarce la casa si la nevasta lui care insa :
... îi părură
De urâte toate cele.
Nimic ochiul nu-i mai fură,
Nici simţirea lui în jele,
Toate-i par urâte, sure,
Într-un chip, într-o măsură,
Închircite şi de rând,
Şi nimic nu-i de măsura
Celor ce avea în gând.
Trist si ranit, personajul nostru se conformeaza intr-un final realitatii si moare cu amorul neimplinit.
...
