Nicolae Labiș

Nicolae Labiș (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Suceava - d. 22 decembrie 1956, București) a fost un poet român. Criticul Eugen Simion l-a supranumit „buzduganul” generației șaizeciste.

Biografie

       Fiu de învățători (Eugen și Ana-Profira), Nicolae Labiș învață să citească pe la 5 ani, de la elevii mamei sale. Între primele lecturi ale sale se numără Capra cu trei iezi a lui Ion Creangă.^{[necesită citare]} De asemenea, începe să și deseneze.
Școala primară o începe în satul natal (în clasa mamei sale); apoi, din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, o continuă în refugiu, în comuna Mihăești, satul Văcarea (lângă Câmpulung-Muscel), unde va urma clasa a III-a, obținând numai note de 9 și 10.^{[necesită citare]} Colegii de atunci^[cine?] își amintesc că scria poezii și scenete și îi plăcea să apară în public ca recitator. În mai 1945, familia se întoarce acasă și se stabilește la Mălini. Compunea poezii și povești încă din copilărie, iar debutul publicistic are loc la nici 15 ani, în ziarul Zori noi - Suceava (1950) și Viața Românească (1951). A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni (1947 - 1951).
La 13 ani a apărut în Îmblânzirea scorpiei pe o scena improvizată în satul natal. În noiembrie 1949 a început să scrie un roman, Cărări spre Victorie, pe un caiet de școală, descoperit trei decenii mai târziu. În noiembrie 1950 a fost cel mai tânăr participant la o reuniune a tinerilor scriitori din Moldova, fiind salutat ca o „minune locală”,^{[necesită citare]} a recitat un poem al lui acolo. În mai 1951 a primit premiul de top în limba română, la o Olimpiada de nivel național ce a avut loc în București. Luna următoare a debutat în Viața Românească la București. El a început să atragă atenția personajelor literare, inclusiv Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi. În următorii trei ani o sumă extinsă a poeziei lirice sale a fost publicată în reviste, dar nu sub formă de cărți până după moartea sa.
În ianuarie 1952, Labiș a fost transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, unde a condus în cadrul școlii discuții literare. În vara anului 1952 a întrerupt cursurile liceale, reluându-le anul următor. Obține nota maximă la limba română la examenul de absolvire în Fălticeni, în august 1954.

Carieră

       La data de 15 septembrie 1952, Labiș a intrat la școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București. În timp ce acolo, el a citit voios și a cheltuit toți banii pe cărți noi și folosite. El a editat, de asemenea, secțiunea poezie din revista școlii. Printre profesorii lui au fost Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu. Deși el a îmbrățișat ideile regimului comunist de guvernământ, cântându-i laude într-un număr de poezii, în timpul celui de al doilea an de școală, el a devenit un lider de opinie și o stea în cadrul partidului, care, având în vedere spiritul său liber și o demnitate incoruptibilă, a fost făcut activist al Partidului Comunist Român. În februarie 1953, departamentul său a purtat discuții cu privire la el pentru presupusele lui „abateri de la moralitatea școlii și disciplină”. În primăvara anului 1954, în cadrul Uniunei de Lucru a Tineretului (UTM) au avut loc de asemenea discuții despre el și, cu un vot împotrivă, a decis să-l expulzeze din rândurile organizației. Cu toate acestea, pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare. În această perioadă el l-a vizitat frecvent pe Sadoveanu. El a recitat o poezie de a lui în iunie 1954, la absolvire și a fost angajat de către revista Contemporanul, apoi de Gazeta literară. Începând din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, însă renunță după doar un semestru. Poemul său cel mai celebru, Moartea Căprioarei, apare în Viața Românească în acest an.
       În 1955-1956, Labiș a scris opere lirice. Multe dintre ele, deși publicate în reviste, nu a făcut parte din primul său volum, Primele iubiri, care a apărut cu întârziere în toamna anului 1956. (La scurt timp înainte de aceasta, el a publicat o lucrare pentru copii, Puiul de Cerb). Unele dintre aceste poezii au rămas în manuscris, fiind, în cele din urmă, publicate postum după 1962. În martie 1956, el a ținut un discurs la conferința națională a scriitorilor tineri și ca pe tot parcursul anului, a fost „uimitor de productiv”^{[necesită citare]}, a continuat să scrie poezii și să publice în afară de cele din Primele iubiri și se pregătea activ pentru volumul său viitor.

Moarte

       În noaptea de 9-10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiș, care petrecuse câteva ore cu cunoștințe și băuse cafea și țuică la Casa Capșa și apoi la restaurantul Victoria, a plecat să ia un tramvai. El a fost condus acasă de Maria Polevoi, o dansatoare în trupa Armatei pe care o întâlnise în acea seară. Era după miezul nopții și mijlocul de transport public tocmai a început să se miște de pe loc. Aparent, el și-a pierdut echilibrul și a fost prins în grilajul dintre vagoane, lovindu-se cu capul de trotuar și fiind târât pe o distanță scurtă.^{[necesită citare]} O investigație oficială stabilește că ebrietatea a fost cauza căderii lui, dosarul fiind rapid închis. Locul accidentului din Piața Universității se afla peste drum de Spitalul Colțea unde a fost transportat imediat. Măduva spinării a fost secționată, trupul fiind paralizat (la 02:30 un chirurg a notat: „traume craniene și vertebrale, paralizie”). Spre zori, el a fost dus la Spitalul de Urgență. Acolo, el a șoptit un poem pentru prietenul său Aurel Covaci:

Pasărea cu clonț de rubin

S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.

Nu mai pot s-o mângâi.

M-a strivit,

Pasărea cu clonț de rubin,

Iar mâine

Puii păsării cu clonț de rubin,

Ciugulind prin țărână,

Vor găsi poate

Urmele poetului Nicolae Labiș

Care va rămâne o amintire frumoasă...

        Imediat după accident, istoricul literar Alexandru Oprea a propus din nou eliminarea lui din UTM. În ciuda eforturilor medicilor și o mobilizare spirituală enormă de către colegii săi, cunoștințe și prieteni, starea lui s-a înrăutățit inexorabil. Pe 22 decembrie, la ora 2 dimineața, a murit. Două zile mai târziu, la amiază, persoane îndoliate s-au adunat la Casa Scriitorilor, unde mai mulți scriitori proeminenți au citit și poemul său Moartea Caprioarei. El a fost înmormântat la cimitirul Bellu, după ce procesiunea funerară a trecut prin fața mormântului lui Mihai Eminescu.
Trei scenarii există cu privire la moartea sa. În primul moartea a fost accidentală. Colegul lui Gheorghe Ioniță a scris, „Labiș nu prezintă nici un pericol real pentru [regim], dimpotrivă, a fost în interesul lor să fac din el un poet de curte. După toate aceste, el a fost cel mai talentat”.^{[necesită citare]} Al doilea este că a fost sinucidere: în anii 1980, prietenii lui^[cine?] au început să spună că, după cum a simțit că vârful talentului său a trecut, el a făcut acest pas deoarece nu dorea să-și petreacă restul vieții în mediocritate.^{[necesită citare]} Al treilea este că a fost o lovitură din partea Securitații. În dimineața următoare, el însuși a spus unui prieten, „După ce am căzut pe liniile de tramvai, am văzut roata venind spre capul meu. Apoi a fost ceva ce mă împingea de la spate și din nou mă apropiam de roți. Acest lucru s-a întâmplat de trei ori”. Un alt prieten^[cine?] a observat, „El a încercat să urce la bordul tramvaiului în față, la scaunele de clasa a doua, dar cineva l-a împins și în ultimul moment a prins grila de la mijloc, dintre vagoane: am ținut ochii larg deschiși”. Mai mult, Maria Polivoi, l-a văzut pe cel care l-a împins de la spate, dar, amenințată în repetate rânduri cu moartea, a preferat să păstreze tăcerea asupra identității lui, ducând secretul cu ea în mormânt în 1978.^{[necesită citare]}
Chiar dacă el nu a fost asasinat, Labiș a fost cu siguranță un ghimpe în coasta regimului. După Revoluția română din 1989, Gheorghe Tomozei a scris, „Labiș este primul poet român disident .... El a anunțat o pauză feroce între poezie și ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el”^{[necesită citare]}. Securitatea a făcut notă din convorbirile sale private că a „defăimat regimul comunist”, iar poemele lui conțineau prea multe teme voalat anti-comuniste.^{[necesită citare]} Inerție, în titlul celui de al doilea volum poate să se fi referit la absența unei destalinizări veritabile a regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej. El și prietenii săi au discutat despre problema Basarabiei. La data de 03 noiembrie 1956, la o nuntă la care au participat aproximativ o duzină de oameni, el a cântat imnul Regatului din România, Trăiască Regele. La Capșa, în timpul unei discuții anti-sovietice privind revoluția maghiară recentă, s-a ridicat și a recitat cu voce tare Doina lui Eminescu poem patriotic interzis. De asemenea el a participat la reuniuni în cursul mișcării studențești în București, din 1956, care au fost urmate de represiuni viguroase. Având în vedere popularitatea lui în creștere, un proces ar fi fost incomod.

Lucrări publicate

       În 2006, scriitorul Imre Portik a publicat memoriile sale, în care a pretins că Labiș a fost împins după cum i-a spus prietenul lui Labiș.^{[necesită citare]} El a scris că, în zilele dinaintea morții poetului, a vizitat-o pe dansatoarea Maria Polevoi. Potrivit lui Portik, aceasta a mărturisit că poetul a fost împins, și că ea chiar l-a văzut pe omul care a făcut-o, dar a refuzat să divulge detalii suplimentare. Când Portik a contactat-o mai târziu, ea a afirmat că le-a declarat procurorilor tot ce era de spus și a refuzat să mai vorbească. Unii au susținut că Polevoi nu a fost atașata armatei, ci a Ministerului de Interne, de care aparținea, de asemenea, Securitatea. După ce dosarul a fost clasificat, ea a refuzat să discute cazul cu oricine altcineva. A trăit singură în aceeași casă de pe Calea Călărași până la sinuciderea ei în 1978.
       La începutul anului 1958, volumul al doilea de poezie, Lupta cu inerția, pe care poetul îl pregătise înainte de a muri, a fost publicat. Între 1962 și 1985, douăsprezece dintre noile ediții din poeziile sale au apărut, cu multe altele noi din manuscrisele sale. Prin studiile, articolele și toate aparițiile în revistele literare din această perioadă, Labiș a dovedit a fi o sursă durabilă de inspirație și de orientare pentru generația 1960 de poeți români, condusă de Nichita Stănescu.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Labi%C8%99

La INALTIME!

      

 

       Pantofii cu toc vor reprezenta intotdeauna, pentru mine, FEMINITATEA! Cat de frumos se armonizeaza totul cand esti… la inaltime! Ti se subtiaza trupul, iar picioarele se alungesc intr-un mod minunat! E deajuns sa te privesti in oglinda si increderea in tine devine mai puternica!

 

Eu ii aleg aproape zilnic! TU ?!

Rezultatul se vede de la prima privire in oglinda. Frumusetea? Se invata!

Unele transformari ale vedetelor se fac nu doar cu botox, lifting si operatii estetice.



Astept parerea ta!

:)

"IUBIRE SI PREJUDECATA"

        Dimineata, in drum spre munca, am auzit la radio cate ceva despre nunta lui Pepe cu o fata pe nume Raluca si despre cat de frumoasa era rochia… Bineinteles, ca orice femeie, sunt si eu o mare curioasa. Am ajuns in fata calculatorului si am cautat ultimele stiri legate de eveniment. Vroiam sa vad cum arata mireasa si rochia ei. Am gasit si cateva comentarii pe care oamenii le-au lasat in trecere. M-a surprins sa vad unele chiar… foarte grosolane legate de faptul ca cei doi miri sunt de etnie roma… Haideti sa va povestesc ceva. Am incercat sa vizitez in ultimul timp cativa copii de la Diaconia, unii dintre ei provin probabil din familii de tigani (romi). Le-am dus dulciuri "Bucuria" aduse din Republica Moldova si m-am bucurat de zambetele lor. Unii m-au intrebat de ce fac acest lucru pentru ei? Acestia vor creste mari si poate vor face rau… poate, dar oare nu asta incercam sa preintampinam? Le-am zis ca mi-am luat chiar eu o teapa de la un tigan pe str. Republicii din Brasov. Venisem sa ma transfer la facultate si trebuia sa rezolv totul intr-o zi deoarece nu aveam unde sa stau (caminele erau inchise iar cunostintele mele din Brasov erau studenti din alte localitati). Am intrat intr-o cabina telefonica (era prin anul 2001, nu aveam inca telefon mobil). Am sunat acasa sa le zic ca sunt bine si am iesit, in acel moment s-a apropiat de mine un om la vreo 25-30 de ani, foarte bine imbracat (se vedea clar ca este tigan dupa accent). M-a rugat sa-i imprumut cartela mea deoarece avea de dat un telefon urgent. M-am gandit imediat ca e posibil sa vrea sa ma pacaleasca, dar apoi mi-am zis ca nu are mare lucru de castigat de pe urma cartelei mele… pot ajunge si eu intr-o situatie disperata de a da un telefon si unde as ajunge daca cei pe care i-as ruga sa ma ajute ar da din cap fricosi si ar zice NU?! Asa ca… i-am intins cartela, el mi-a luat-o si a inceput sa caute un numar de telefon in portofel. A gasit ceva si mi-a zis iritat si dezamagit ca e numar de mobil si nu are rost sa-mi cheltuie mie banii. I-am zis ca poate suna si pe mobil. N-a vrut, ba chiar a insistat sa-mi returneze cartela. Am luat-o inapoi uimita si am intrat din nou in cabina telefonica sa-mi verific creditul, constienta fiind ca singurul lucru logic pe care si l-ar fi dorit acea persoana era… sa-mi schimbe cartela cu una consumata. Asa s-a si intamplat, intre timp persoana respectiva a si disparut. Imi era ciuda pe mine deoarece trebuia sa mai sun acasa si nu mai aveam decat bani de drum, dar… am platit pentru ca am vrut sa ajut un om. E adevarat, ulterior am devenit mult mai atenta la aceste detalii, dar mereu am ramas cu o constiinta incarcata ca poate as fi putut ajuta oameni care ar fi avut nevoie in loc sa fug ca o fricoasa. Am fost intrebata: pai si le mai duci dulciuri copiilor unor astfel de oameni dupa ce ai patit-o si tu? Pai ce vina au bietii copii? Si poate au o sansa sa fie altfel cand vor creste mari…

      
       De ce ne grabim sa etichetam oamenii, pana si copiii? Am ramas uimita sa constat in primul an de liceu in Romania ca multi ne numeau pe noi, moldovencele, fete usuratice. Ajunsesem intr-un orasel din judetul Bacau dupa ce am dat niste examene. Pana atunci culesesem deja si lectii de viata. Veneam dupa un sir de cativa ani de greutati in care parintii mei, profesori fiind, si-au luat salariile si asa mici… cu multa intarziere. Au fost ani grei… Faceam naveta din sat la scoala muzicala din orasul din apropiere (15 km). De trei ori pe saptamana, dupa orele de scoala, luam autobuzul spre oras. Mi s-a intamplat sa nu mai prind autobuzul inapoi decat noaptea tarziu. Intr-o iarna am ajuns acasa pe la ora 22. I-am gasit pe ai mei foarte ingrijorati. M-am mutat apoi in oras, la un camin, pentru a-mi fi mai usor, dar acolo am gasit frig si camere fara utilitati. Se amenajase ultimul etaj de la un camin pentru nefamilisti unde ne-au dus pe noi, elevii de liceu veniti din sate. Nimerisem intr-o camera cu inca 8 fete, era situata chiar pe coltul cladirii (ultimul etaj) si iarna era extrem de frig. Nu se cunostea acolo definitia caldurii si nici a apei calde. Astea erau conditiile. Acum trebuie sa recunosc faptul ca un an am rezistat, dar al doilea an am fugit in gazda la o cunostinta. Ei… dar existau si lucruri frumoase pentru copilul de atunci, cum ar fi participarea la diferite evenimente. Muzica era un vis minunat care ma facea sa uit de tot si toate. Ajunsa in Romania, normal ca m-a uimit sa vad cum eram privite, noi, fetele din Moldova. Abia scapasem de unele greutati, acum na belea, deja aveam si eticheta pusa. Caminul din Romania s-a dovedit a fi, in comparatie cu cel din Moldova, de cinci stele. Aveam caldura, apa calda, televizor in camera rezervata studiului si cabluuu. Ce mai conta parerea baietilor care asteptau seara sa iesim la masa pentru a ne fluiera? Unele fete se plangeau ca sunt tinute prea din scurt, dar ele n-au stat ca mine la un camin din Moldova in 2005 ca sa poata face o diferenta ESENTIALA! Ei… intre timp am aflat ca un "rol" important in etichetarea noastra o aveau inclusiv fustele. Eu fusesem crescuta intr-un stil mai feminist, iar bucatica de comunism, pe care am reusit sa o prind in viata mea, ma obisnuise cu ideea ca o femeie trebuie sa poarte rochii si fuste. Iarna, daca era frig, le "asortam" cu niste colanti. Aici insa aflasem ca doar usuraticele purtau asa ceva, sau cel putin asa am fost informata la acea vreme. Cum mica mea garderoba era compusa doar din fuste si o pereche de pantaloni, a trebuit sa-mi iau din economiile mele inca o pereche de pantaloni, ca sa am la schimb. Si uite asa au trecut anii, si, din usuratice, in urmatorii ani, am fost trecute la capitolul… tocilare. Intre timp m-am hotarat sa renunt la pantaloni si sa invat din nou sa port rochii si fuste. Mi-a placut sa le port, de ce sa n-o mai fac doar pentru ca unii gandesc intr-un anumit mod? Acum nici nu mai am varsta de atunci si ma intersectez cu alt fel de oameni, cu alta mentalitate, sau cel putin asa imi place sa cred.

       Si uite cum am ajuns de la subiectul unei nunti la exemple din viata mea. Nu trebuie sa venim cu o eticheta doar pentru ca ni s-a pus pata pe ceva anume. Mi-e greu si mie, cei drept, sa trec de acest prag al etichetarii. Din nefercire, etichetarea moldovencelor (ca fiind mai usuratice) are o baza tragica. Am cunoscut cazuri cand fetele au fost la un pas sa fie vandute mai departe FARA SA STIE! Li s-a zis ca li se va da de munca. Au fugit in ultimul moment. De ce au aparut astfel de cazuri? Din cauza saraciei… Cunostinte foarte bune au fost torturate in propriile case doar pentru ca s-au dus in strainatate si au facut cativa banuti. Atunci am auzit-o pe surioara mea exclamand: ce bine ca n-avem bani! Apoi rachetii au fugit in Europa si prin lume si atunci am rasuflat mai usurati.         

       In cazul lui Pepe ce pot sa zic? Sunt foarte multi care isi inseala partenerul. Unii sunt iertati si altii nu. Parerea mea este ca trebuie sa ierti, dar mult mai bine ar fi sa mearga apoi ambii pe drumuri diferite. Ideea tradarii va umbri mereu relatia, iar in majoritatea cazurilor cel care a fost iertat va gresi iar si iar… stii ca exista posibilitatea ca celalalt sa mai dea o data sansa relatiei…    
     
        Ce ne ramane de facut? Parerea mea este ca trebuie sa INCERCAM sa fim mai buni, sa ne respectam partenerul de viata, prietena sau prietenul, si sa nu etichetam oamenii fara rost…         
       
       Fiecare are dreptul la fericire si o sansa pentru a arata cine este cu adevarat!

Aga Lucia-Selenity