TEXT DE LA PRETEXT SAU RĂSPUNSUL NECESAR

M-am întâlnit acum câteva zile cu o colegă din lumea artei. O tot văzusem abătută în ultima vreme, dar acum era veselă şi faţa îi radia.

-         Aşa da! Am exclamat eu. Cum de? Zi-mi şi mie să îmi fac şi eu o zi la fel de înnsorită!

-         Păi e cam lungă povestea, îmi zise ea. Şi nici prea veselă nu e.

-         Dacă sfârşitul e frumos, cu atât mai interesant va fi ce îmi vei spune, aşa că... zi!!!

-        Păi viaţa e cu multe urcuşuri şi coborâşuri. Multe răutăţi se întâmplă ca să facă loc unor lucruri minunate. Din nefericire, noi, femeile, uneori suntem prea complicate şi ne facem rău între noi... chiar dacă nu e cazul. Unele hăituiesc pe altele din invidie şi pentru că au stima scăzută de sine sau alte frustrări interioare. Le este teamă că li se ia amantul sau cine ştie, ce berbec, dar nu privesc în ansamblu, să vadă realitatea. Ca să nu mai spun că poate chiar ele construiesc întreaga intrigă şi îţi fac drum liber către acel cineva... Poate că până la conflictul creat de ele nici nu ţi-a trecut prin cap aşa ceva. Ideea e că... uite, se luase o fostă colegă de mine, bănuind ca i-aş lua eu amantul (deşi ea avea o relaţie oficială cu altcineva). Nu era prima de acest gen, aşa că am continuat să mă port bine cu ea, chiar foarte bine... M-am gândit că îi va trece. La scurt timp, tipa începu să facă crize, a ţipat prin birou şi şi-a dat demisia. Dumnezeu cu mila, dar chiar m-am bucurat în acel moment, zicând: am scăpat de nebună! Se pare că nu s-a terminat totul atunci. Respectiva a început să mă atace în mediul online de pe pagini false. Am încercat să îi explic faptul că nu am nicio treabă cu nimeni şi să mă lase în pace, dar a început cu ameninţările. Veni un coleg nou în birou şi, ce să vezi... era prieten cu respectiva... Vreo cunoştinţă... Începu să facă tot felul de aluzii nefireşti la cât de mare şi tare e fosta colegă. Ce frumoasă, ce deşteaptă... În fine, nişte abureli, în condiţiile în care am cunoscut-o direct şi ştiam cam până unde i se ridica nivelul de IQ... Adică, ce aşa mare deştăptăciune în capul uneia care se lauda ce matematiciană este, dar îmi dădea rapoarte cu nişte calcule simple făcute praf?! Dar dacă prostimea aşa dorea să o vadă, era fix problema ei. Că încerca respectivul să îmi sufle mie astfel de vorbe, nu înţelegeam de ce. De ce mama mă-sii, îl interesează pe ăla că aia e geloasă pe mine? Îi păzeşte patul sau ce? Bine, hărţuirea a durat ceva timp. Căuta tot felul de conversaţii în care să demonstreze şi el ce geniu este, deşi se vedea că era o forţare de prost gust. Să vii să te lauzi că ştii şi să întrebi dacă şi ceilalţi ştiu nişte lucruri legate de lingvistică, în condiţiile în care exprimarea ta orală şi scrisă lasă de dorit, este ceva... interesant... La un moment dat au fost şi nişte situatii ciudate în trafic. Apoi a mai apărut o colegă (pe care o consideram prietenă) cu aceleaşi aluzii “isteţe”, ca şi ale celuilalt (mai puţine, dar...).

-         Păi şi de ce erai afectată? Trebuia să îi laşi în plata lor, cu nebuna lor?

-         Păi cum să nu fii? Tu ai putea să înduri astfel de chestii aproape zilnic, timp de câteva luni? Apoi să ţi se strecoare aluzii că ţi s-a pus ceva în mâncare, apoi să fii hărţuită iar în mediul online. Mi s-au tot trimis mesaje urâte, unele chiar cu înjurături. Am fost sunată şi pe telefonul personal. La un moment dat m-am oprit din activitatea artistică.

-         Păi asta îşi doreau? Cum să faci aşa ceva?!

-         A fost greu până m-am prins. De fapt, motivul hărţuirii lor a fost unul simplu: că aş fi încercat eu să îi fur activitatea nebunei, o activitate dubioasă. Niciun om normal nu m-ar fi văzut în acea ipostază. Îmi vine să râd de fiecare dată când stau şi mă gândesc la ce prostii pot crede unii... şi se pare că sunt mulţi.

-         Şi cum de ai reuşit să treci peste?

-         Păi începusem să mă cert, până şi cu cei apropiaţi la care ţineam. Toţi mi se păreau deja dubioşi. Până am discutat serios cu ei şi mi-au dat nişte sfaturi importante. Soţul mi-a zis că trebuie să fiu mai egoistă şi să nu mai fiu bună cu cei care nu merită. Încă stau şi mă gândesc dacă trebuie să fiu aşa, deoarece concepţiile mele despre viaţă sunt un pic diferite. Mereu am zis că, dacă eşti bun şi răspunzi cu bunătate oamenii care fac răutăţi, se vor schimba şi vor avea faţă de tine atitudinea pe care o ai şi tu vis-a-vis de ei. În cazul prezentat mai sus, acest lucru nu a mers.

-         Poate trebuie să dai o şansă oamenilor, dar e cazul să existe o limită. La un moment dat, trebuie să pui şi piciorul în prag.

-         Asta cam aşa e. Ştii, mi-au atacat pagina de lingvistică. Ce om întreg la cap s-ar lega de aşa ceva?

-         Ei, gata! Vezi că încă te afectează!

-   Nu cred. Eu doar nu-mi explic... Poate nici nu e cazul să găsesc o explicaţie a acestor comportamente. M-a ajutat mult şi sfatul mentorului. Mi-a zis să nu îmi fac griji, să merg pe drumul meu, pentru că sunt unică. I-am zis că nu vreau să fiu unică, vreau doar să mă lase oamenii ăştia în pace. Mi-a răspuns că vor dispărea la un moment dat, apoi vor apărea alţii... că mereu vor fi oameni care vor crea diverse situaţii, pornind de la nişte simple invidii sau gelozii. Şi voi rămâne ceea ce sunt, ba chiar o să mă dezvolt. Nu ar trebui să iau în seamă că ei acum încearcă să creeze o imagine apropiată de a mea pentru acea femeie. Scriu pentru ea, posteaza în numele ei. Un ochi critic, ce ştie artă, îşi dă seama a cui peniţă e acolo. Mai ales când se simte mai mult stilul unui bărbat şi nu al unei femei etc... Dar în real, ceea ce ei fac acolo, NU există. Realul este altceva, iar asta este ceea ce contează în viaţă cu adevărat! REALITATEA!

EU

Când am conceput imaginarul „Talestri, regina amazoanelor”, nu eram sigură de nişte lucruri. De fapt, nu cred că m-au influenţat conştient... Am bănuit, la începuturi, apoi am mai bănuit... de curând... Acum, Mary White îmi confirmă... Şi dacă personajul este atât de frumos ca Mary, îmi exprim durerea de a fi văzut cum a fost transpusă într-un mod total opus. Mă gândeam de curând să modific finalul narativ, dar acum îmi dau seama că, inconştient, este cel care trebuie să fie, cu un părinte care îşi ridică fiica printre stele, deoarece acolo îi este locul. De iubit, ce pot spune? În real, se pare că şi-a îndreptat atenţia spre femei uşoare, de aici porneşte o mare vină în crearea a ceva altfel... Ce fac aceste copiatoare? Nefiind ce trebuie, se bat pe un spirit de parcă ar fi un post. De ce? Pentru că niciodată nu vor înţelege cum e să fii un astfel de personaj? Nu au cum... Nu este un post. Este un suflet! Este un spirit, aşa cum astfel de femei nu vor fi nici în visele cele mai frumoase! Nu pot spune că mă simt mândră de anumite asemănări posibile cu personajul real, dar ştiu că, dacă ar fi fost ca mine, cu siguranţă ar fi condamnat orice posibilă asemănăre cu anumite fiinţe care nu au ştiut şi nu vor şti vreodată să exprime şi nici să aprecieze adevărata esenţă a unei energii creatoare.

Şi cam atât aş vrea să spun, dintr-o sinceritate poate ieşită din comun... Dar... eu sunt eu şi mereu aşa voi rămâne, eu!...

SĂRUTUL [AVATARURI ALE ARTEI AMORULUI ŞI ALE AMORULUI ÎN ARTĂ]

Întotdeauna e loc de mai bine, chiar şi într-un simplu sărut. Ovidius scria: “Unii peşti se prind cu cangea, alţii cu undiţa sau rămân prinşi în năvodul pescarului. Asemenea şi-n dragoste, nu izbuteşti întotdeauna cu aceleaşi mijloace; străduieşte-te să le potriveşti după vârsta iubitei. O căprioară mai trecută simte de departe cursa ce i se pregăteşte; de te arăţi prea priceput unei începătoare sau prea îndrăzneţ unei prefăcute, ea va fi bănuitoare şi cu băgare de seamă. Aşa se-ntâmplă uneori: femeia care se teme să se dea unui bărbat cinstit, se lasă în voia mângâierilor unui iubit mişel... Dorinţa femeii este mult mai vie decât a noastră şi prezintă mai multă violenţă şi delir.”

O “muşcătură delicată” te poate duce la extaz. Te trezeşti din somn deodată de sărutu-i fermecat, o mângâiere ce te poartă spre adevărata încântare a colierului medieval. În braţele iubitei, tremurând, săruţi... Trebuie să deguşti totul până la final, cu senzualitate şi iubire. Trebuie să simţi magia pe creştet, ochi, buze, piept... Când pui capul pe pieptul iubitei să îi numeri bătăile cu un sărut cu patimă, ca o relaxare activă!... Un joc pentru cei inventivi şi o ghicitoare cu surpriză. „Și ca să-ți fie pe deplin/ Iubirea cunoscută,/ Când sărutându-te mă-nclin,/ Tu iarăși mă sărută” [Mihai Eminescu - Luceafarul].”

Sărutul este ceva natural, plăcut şi fermecător. Stâlpii „Coloanei sărutului” prezintă multiplicat simbolul ochilor îngemănaţi, iar arhitrava „Porţii sărutului” reproduce, de multe ori „Sărutul” din Montparnasse, sugerând o horă.

Cu un sărut poţi descoperi un întreg univers.

Aşa ca-n arta amorului este şi Sărutul în artă... fotografie, pictură, muzică, mai ales literatură... [SĂRUTUL DE FOC... ÎMBINĂ ARMONIOS MUZICA, TEXTUL ŞI DANSUL – TANGOU - Sărutul focului - CÂNTAT DE NAT KING COLE]:

„Ȋţi ating buzele şi dintr-odată ies scântei

Acele diabolice buze care ştiu atât de bine arta de a minţi

Şi, deși eu văd pericolul flacăra continuă să crească mai mare

Știu că trebuie să renunț la sărutul tău de foc

***

și, deși mă arde și mă transformă în cenușă

Toată lumea mea se prăbuşeşte fără sărutul tău de foc.”

Şi versurile de Cristian Vasile din ZARAZA sunt omagiul sărutului, în jonctura artei muzicii cu arta dansului şi a poeziei:

[Cand apari senorita, în parc pe-nserat

Curg în juru-ţi petale de crin.

Ai în ochi patimi dulci şi luciri de păcat,

Şi ai trupul de şarpe felin.

Gura ta e un poem de nebune dorinţi,

Sânii tăi un tezaur sublim.

Eşti un demon din vis, care tulburi şi minţi,

Dar ai zâmbetul de heruvin.

***

Vreau să-mi dai gura-ţi dulce Zaraza,

Să mă-mbete mereu.

De a ta sărutare Zaraza vreau să mor şi eu!]

      

Ars longa, vita brevis...

Gratias tamen legentibus

Aga Lucia-Selenity