M-am întâlnit acum câteva zile cu o
colegă din lumea artei. O tot văzusem abătută în ultima vreme, dar acum era
veselă şi faţa îi radia.
-
Aşa
da! Am exclamat eu. Cum de? Zi-mi şi mie să îmi fac şi eu o zi la fel de înnsorită!
-
Păi
e cam lungă povestea, îmi zise ea. Şi nici prea veselă nu e.
-
Dacă
sfârşitul e frumos, cu atât mai interesant va fi ce îmi vei spune, aşa că... zi!!!
- Păi
viaţa e cu multe urcuşuri şi coborâşuri. Multe răutăţi se întâmplă ca să facă
loc unor lucruri minunate. Din nefericire, noi, femeile, uneori suntem prea
complicate şi ne facem rău între noi... chiar dacă nu e cazul. Unele hăituiesc
pe altele din invidie şi pentru că au stima scăzută de sine sau alte frustrări
interioare. Le este teamă că li se ia amantul sau cine ştie, ce berbec, dar nu
privesc în ansamblu, să vadă realitatea. Ca să nu mai spun că poate chiar ele
construiesc întreaga intrigă şi îţi fac drum liber către acel cineva... Poate
că până la conflictul creat de ele nici nu ţi-a trecut prin cap aşa ceva. Ideea
e că... uite, se luase o fostă colegă de mine, bănuind ca i-aş lua eu amantul (deşi
ea avea o relaţie oficială cu altcineva). Nu era prima de acest gen, aşa că am
continuat să mă port bine cu ea, chiar foarte bine... M-am gândit că îi va trece.
La scurt timp, tipa începu să facă crize, a ţipat prin birou şi şi-a dat
demisia. Dumnezeu cu mila, dar chiar m-am bucurat în acel moment, zicând: am
scăpat de nebună! Se pare că nu s-a terminat totul atunci. Respectiva a început
să mă atace în mediul online de pe pagini false. Am încercat să îi explic
faptul că nu am nicio treabă cu nimeni şi să mă lase în pace, dar a început cu
ameninţările. Veni un coleg nou în birou şi, ce să vezi... era prieten cu
respectiva... Vreo cunoştinţă... Începu să facă tot felul de aluzii nefireşti
la cât de mare şi tare e fosta colegă. Ce frumoasă, ce deşteaptă... În fine,
nişte abureli, în condiţiile în care am cunoscut-o direct şi ştiam cam până
unde i se ridica nivelul de IQ... Adică, ce aşa mare deştăptăciune în capul uneia
care se lauda ce matematiciană este, dar îmi dădea rapoarte cu nişte calcule
simple făcute praf?! Dar dacă prostimea aşa dorea să o vadă, era fix problema
ei. Că încerca respectivul să îmi sufle mie astfel de vorbe, nu înţelegeam de
ce. De ce mama mă-sii, îl interesează pe ăla că aia e geloasă pe mine? Îi
păzeşte patul sau ce? Bine, hărţuirea a durat ceva timp. Căuta tot felul de
conversaţii în care să demonstreze şi el ce geniu este, deşi se vedea că era o
forţare de prost gust. Să vii să te lauzi că ştii şi să întrebi dacă şi
ceilalţi ştiu nişte lucruri legate de lingvistică, în condiţiile în care
exprimarea ta orală şi scrisă lasă de dorit, este ceva... interesant... La un
moment dat au fost şi nişte situatii ciudate în trafic. Apoi a mai apărut o colegă
(pe care o consideram prietenă) cu aceleaşi aluzii “isteţe”, ca şi ale
celuilalt (mai puţine, dar...).
- Păi şi de ce erai afectată? Trebuia să îi
laşi în plata lor, cu nebuna lor?
- Păi cum să nu fii? Tu ai putea să înduri
astfel de chestii aproape zilnic, timp de câteva luni? Apoi să ţi se strecoare
aluzii că ţi s-a pus ceva în mâncare, apoi să fii hărţuită iar în mediul
online. Mi s-au tot trimis mesaje urâte, unele chiar cu înjurături. Am fost
sunată şi pe telefonul personal. La un moment dat m-am oprit din activitatea
artistică.
- Păi asta îşi doreau? Cum să faci aşa ceva?!
- A fost greu până m-am prins. De fapt, motivul
hărţuirii lor a fost unul simplu: că aş fi încercat eu să îi fur activitatea
nebunei, o activitate dubioasă. Niciun om normal nu m-ar fi văzut în acea
ipostază. Îmi vine să râd de fiecare dată când stau şi mă gândesc la ce prostii
pot crede unii... şi se pare că sunt mulţi.
- Şi cum de ai reuşit să treci peste?
- Păi începusem să mă cert, până şi cu cei
apropiaţi la care ţineam. Toţi mi se păreau deja dubioşi. Până am discutat
serios cu ei şi mi-au dat nişte sfaturi importante. Soţul mi-a zis că trebuie
să fiu mai egoistă şi să nu mai fiu bună cu cei care nu merită. Încă stau şi mă
gândesc dacă trebuie să fiu aşa, deoarece concepţiile mele despre viaţă sunt un
pic diferite. Mereu am zis că, dacă eşti bun şi răspunzi cu bunătate oamenii care
fac răutăţi, se vor schimba şi vor avea faţă de tine atitudinea pe care o ai şi
tu vis-a-vis de ei. În cazul prezentat mai sus, acest lucru nu a mers.
- Poate trebuie să dai o şansă oamenilor, dar e
cazul să existe o limită. La un moment dat, trebuie să pui şi piciorul în prag.
- Asta cam aşa e. Ştii, mi-au atacat pagina de
lingvistică. Ce om întreg la cap s-ar lega de aşa ceva?
- Ei, gata! Vezi că încă te afectează!
- Nu cred. Eu doar nu-mi explic... Poate nici
nu e cazul să găsesc o explicaţie a acestor comportamente. M-a ajutat mult şi
sfatul mentorului. Mi-a zis să nu îmi fac griji, să merg pe drumul meu, pentru
că sunt unică. I-am zis că nu vreau să fiu unică, vreau doar să mă lase oamenii
ăştia în pace. Mi-a răspuns că vor dispărea la un moment dat, apoi vor apărea
alţii... că mereu vor fi oameni care vor crea diverse situaţii, pornind de la
nişte simple invidii sau gelozii. Şi voi rămâne ceea ce sunt, ba chiar o să mă
dezvolt. Nu ar trebui să iau în seamă că ei acum încearcă să creeze o imagine
apropiată de a mea pentru acea femeie. Scriu pentru ea, posteaza în numele ei.
Un ochi critic, ce ştie artă, îşi dă seama a cui peniţă e acolo. Mai ales când se
simte mai mult stilul unui bărbat şi nu al unei femei etc... Dar în real, ceea
ce ei fac acolo, NU există. Realul este altceva, iar asta este ceea ce contează
în viaţă cu adevărat! REALITATEA!
